BULA SPARTĂ

 GOILEAN IOANA-PATRISIA, clasa a X-a,
Colegiul Naţional „Samuil Vulcan” Beiuş Coordonator – prof. Ojică Elena

O strângeam aproape, de data aceasta fiind sigură că nu o voi mai lăsa...
Era o zi specială. Alături de soţul meu mă pregăteam pentru noul spectacol. Împreună formam trupa. „Magicienii Soarelui” – preţuiam trupa noastră ca pe un rod al iubirii. Am preluat denumirea de la echipa tatălui meu, care mă includea. După atâţia ani, în care dorinţa tot mai adâncă îşi lăsa urma, visul s-a împlinit. Am devenit magician împreună cu soţul meu, pe care eu însămi l-am învăţat tot ce ştia. Îmi doream să strălucescă pe scenă, asemenea tatălui meu. Totul decurgea firesc. Doar un singur fapt rămânea inexplicabil.
Partenerul, care trebuia să-mi ofere siguranţă şi iubire, s-a transformat treptat într-o persoană pe care nu o mai recunoşteam. Devenise alcoolic, violent, iar eu nu am putut opri asta. Lumea noastră frumoasă, sigură, clădită cu multă grijă, se distorsiona, momentele de fericire se năruiau. „Cum să-mi recunosc soţul când eu nu mă mai recunosc?!” Gândul acesta nu-mi da pace, mă obseda. Eram blocată într-o bulă pe care nimeni nu o vedea sau simţea, doar eu. Micile trucuri pe care le foloseam de dragul amintirilor din primele lecţii cu tata nu mă mai înseninau. Nici măcar „Ai ceva după ureche!”, gluma mea preferată şi a soţului meu, nu mai avea efect asupra mea. Mă înşelam când credeam că nimeni nu observă schimbarea...
„Ştiu că s-a întâmplat ceva, văd pe tine!” mi se adresă un fan, un puşti care îmi urmărise toate spectacolele, în acea seară de gală când ieşisem singură de la spectacol, deşi trebuia să fiu fericită alături de soţul meu. M-a surprins să aflu că am un astfel de fan, dar aceasta era cea mai mică problemă. Am refuzat să-i dau vreo lămurire, dar realizasem că mi-a oferit singura deschidere spre o formă de ajutor, pentru a redeveni cine eram.
Acasă, cearta avea să reînceapă. Am înghiţit în sec, am strâns din pumni şi m-am pregătit pentru ameninţări. Eram emoţionată pentru că nu-i ascunsesemnimic niciodată soţului meu.Vorbele lui îmi lăsau răni mai adânci decât loviturile primite. După câteva minute îi spun zâmbind: „Ai ceva după ureche!” .
Îi mângâi ceafa, apoi urechea şi din mânecă scot telefonul pornit. Înainte să ajung acasă am apelat 112, spunându-le celor care mă ascultau ce se întampla.
M-au sfătuit să las telefonul deschis, pe apel, fără să observe soţul meu. Ideea de a suna autorităţile a venit de la fanul meu. La rândul lui, aştepta rezultatul. Din acel moment, bula s-a spart. Am divorţat de omul pe care odată îl consideram „bărbat”, „iubitul meu” şi „soţ”. Aripile, pe care mi le tăiase de prea mult timp, mi s-au redeschis mai amplu, stabile. Vedeam lumea din nou, clar, color. Am părăsit clădirea cu acel copil de mână. O simţeam strânsă, plină de încredere şi iubire. O iubire sinceră, cum numai copiii oferă. Eram iarăşi eu !
Violenţa domestică nu te face femeie !
Apelează Poliţia pentru linişte sufletească şi stimă de sine !